Cred ca toti am trait momente in care am fost bufoni, prosti , singuratici, melancolici, mincinosi, hiperactivi , destepti, fiind un indiciu sigur ca am vazut si am invatat ca este modul eficace de a supravietui. Nu il vad ca pe un compromis ci ca pe o adaptare , ca o forma pertinenta pe care o alegem in functie de spatiu, timp, oameni.
Putem deveni "eroi" pentru ca, multumita acestor ipostaze reusim sa suportam viata si de ce nu , sa avem curaj, sa supravietuim.
In ceea ca ma priveste , prefer sa cred ca sunt in viata pentru ca doresc sa incetez sa mai fiu o suprevietuitoare si pentru ca doresc sa traiesc respectandu-ma si iubindu-ma pe mine insami.
Cred ca sunt in viata datorita puterii si dorintei mele, furiei si cautarii mele neistovite a adevarului. Calatoria a fost epuizanta ; uneori trista, alteori oarba, de multe ori am simtit-o amara, am fost disperata, fericita, iubita; si totusi , niciodata ca acum n-am fost mai constienta de norocul meu de a ma sti in viata.
Cine sunt eu? Sunt cea care s-a aparat cu inversunare de singuratate si deznadejde dezvoltandu-mi inteligenta pentru a putea fi utila si eficienta, sunt cea care refuza suferinta celorlalti pentru ca imi aduce aminte de propria-mi suferinta, sunt cea care asculta, vorbeste, canta, rade, plange, cea care lasa sentimentele sa ma scalde in valurile lor .
"singuratatea e sentinta pe care nu ne-o da nimeni, ci noi insine prin faptul ca ne simtitm singuri"
RăspundețiȘtergereAm vrut sa ies adesea din singuratatea mea...am cazut de multe ori deznadajduita...sunt prea slaba ca sa ma eliberez...tot ce pot face e sa imi accept singurateatea, clipele de deznadejde...intr-un fel simt ca simt mai profund in astfel de incursiuni inauntrul meu...
cred ca ti-ai reprimat suferinta...ai ascuns-o sub aparenta unei structuri puternice...las-o sa iasa din cand in cand...si lacrimile sunt parte din noi...iar cand ai impresia ca esti singura priveste cerul,stelele...